Confesiuni. Tu esti ca mine.

„Tu esti ca mine”. Vorbe rostite cu o infinita dragoste si durere. Vorbe care imi dau raspunsuri la zeci de intrebari si imi ridica la suprafata alte zeci.

M-am impotrivit geneticii, mostenirii, educatiei, limitarilor sau oricum ati vrea sa le numiti. Am ales cai grele, altele usoare si ocolite, m-am  „odihnit” in catatonie si inertie, mi-am zis de mii de ori ca nu am incercat destul si am recazut de mii de ori dupa ce am incercat.

Dar poate ca totul nu este decat o lupta impotriva mea si impotriva destinului. Si ca niciodata nu voi ajunge sa-mi fie mai bine atata timp cat voi ramane pe acelasi drum al luptei. Sunt la jumatatea vietii si traiesc totul intr-o ceata continua si ma razboiesc cu un inamic invizibil pe care uneori nici nu stiu cum il mai cheama. L-am strigat de multe ori depresie, l-am botezat apoi anxietate sociala, apoi l-am generalizat, l-am redus la neincredere ca apoi sa-l ridic iar pe culmile fricii paralizante.

Si poate ca eu nu sunt decat ca ea, ca mama. Si poate ca as putea sa traiesc in loc sa ma zbat in existenta. Poate , daca as renunta la drumul pe care sunt acum si despre care am crezut ca ca o data cu „vindecarea” altora va duce si la „vindecarea” mea. Poate daca continui pe el si teoriile despre expunere pana la extinctie sunt adevarate(pana acum nu au dus decat la crize paroxismale) voi intalni bucati din linistea pe care o caut.

Dar poate ca, din nou, eu nu sunt decat ca ea. Si frica si grijile si exagerarile si durerile nespuse si nestrigate ma vor urmari mereu. Indiferent ce as face. Si poate ca trebuie in sfarsit sa aleg drumul in care ele toate astea nu sunt asa de amenintatoare si devoratoare. Si sa le fac cumva sa lucreze o infinitezimala si pentru mine.

Da..vorbesc teorii si fac planuri si in realitate eu astept acum cu sufletul strans si nodul in gat telefonul urmator. Urmatoarea situatie care imi va mai lua ore din viata si ma va secatui in continuare de orice energie. In care ma voi intreba ce caut eu pe aceste drumuri? Si de ce toate alegerile au insemnat confruntare maxima cu frica? Si ca as da orice sa ies din cercul asta.

Da…teorii pe care acum nu stiu cum sa le transform in alte realitati. Si poate ca orice transformare tot aici m-ar duce, habar n-am.

Poate  sunt doar ca ea. Ca mama.

Reclame

Dimineți în altă viață

94305.original-7282.jpg

Dimineți în care aş vrea să-mi întind oasele deja strâmbe pe patul de lângă fereastră şi să ascult. Să nu vad negrul cerului dar să aud picaturile cum cad unice sau se contopesc în cădere, lovind piatra deja obosită de ani. Să aud clipocitul care se succede la interval de fix 3 secunde. Să mă întreb dacă sunt trează sau visez , dacă e acum sau atunci, acum poate zeci de ani, într-un alt pat şi alta țară, cu alt suflet dar aceleaşi frici.

Şi să-mi amintesc, deşi nu mai ştiu de ce, că am numit ploaia prieten. Şi că niciodată nu m-am simțit mai bine decat în momentele acelei veri  în care ajunsă acasa după kilometri prin ploaie,  a-mi stoarce părul si hainele de apă era principala grijă. Şi că mă simțeam bine fără să-mi trebuiască un motiv.

Dar da, în altă viață, una de care am fugit sperând să las în urmă regrete şi neîmpliniri şi dureri şi să cred ín nebunia începuturilor. Încă nu ştiam că le urăsc aşa de tare. Şi diminețile. Posibil si ploaia.