Primăvara acasă

20190327_122929Miroase a lemn, a fum, a zambile şi corcoduşi înfloriți. Primăvara acasă, trăită prin ochii unei femei de aproape 40 ani care încearcă să reînvie sau să rememoreze trăirile copilei sau adolescentei de altă dată, care îşi spunea si era convinsă că o să urască mereu lemnul, fumul zambilele şi corcoduşii infloriți.

Sunt blânda cu ea, nu o judec, în ciuda cărților citite nu ştia şi nu putea altfel atunci. Şi oricine i-ar fi spus altceva, pentru ea ar fi fost doar minciuni sau consolări de câteva minute. O iubesc aşa cum am ajuns sau am învățat să iubesc lemnul , fumul,  zambilele şi corcoduşii.

E un sentiment ciudat, viitorul din care vin se amesteca cu trecutul în care mă aflu din nou. Trăiesc în două lumi cum nu se poate mai diferite şi mă simt mai liniştită în cea din care am vrut mereu sa fug.

20190324_091058Astăzi bate vântul şi e întunecat, ieri a fost soare şi lumină. Şi ieri şi azi am trăit în lentoarea zilelor de altădată, când lăsam timpul să treacă dar îl credeam etern. Astăzi, o dată cu casa micşorată de vreme, cu urmele batrânilor corcoduşi şi vişini al căror loc a fost luat de teiul şi cireşul din fața casei, astăzi veşnicia a dispărut.
O simțeam dispărută de mult, am avut nevoie de săptămâna asta acasă pentru a simți şi conştientiza pentru prima data viteza timpului. Şi am rămas suspendată în timp, nu m-am gândit concret nici la trecut , nu am facut nici planuri de viitor, nu am facut exercitii de mindfullness. Am stat pur şi simplu pentru o săptămână în casa şi în curtea copilăriei. Am alungat gândurile dar nu ştiu nici cât de mult am simțit. Ştiu că m-am bucurat pentru prima dată cu adevărat de soare, că am redescoperit că cerul poate fi plin de stele şi că rădăcinile sunt mai adânci, mai puternice şi mai ales mai frumoase decât aş fi crezut vreodată. Şi că până şi logica cea mai simplă îmi spune că fără ele nu aş mai fi eu.  Şi ca dor atât de tare mi-a venit din nou în minte abia la despărțire. Şi că poate şi atunci când le renegam o făceam doar pentru a mă proteja. Acum am mai învățat doar să trăiesc cu durerea.

Săptămâna se încheie şi o dată cu ea şi momentul de pauză. Mă reîntorc în vortexul în care nu redescopăr, nu trăiesc şi nu mă bucur. În care  anii trec fără a-mi aduce aminte de zilele care îi compun. Mi se pare că-mi recuperez memoria o dată pe an, primăvara, acasă.

IMG_20190327_133712

 

Reclame

Confesiuni. Tu esti ca mine.

„Tu esti ca mine”. Vorbe rostite cu o infinita dragoste si durere. Vorbe care imi dau raspunsuri la zeci de intrebari si imi ridica la suprafata alte zeci.

M-am impotrivit geneticii, mostenirii, educatiei, limitarilor sau oricum ati vrea sa le numiti. Am ales cai grele, altele usoare si ocolite, m-am  „odihnit” in catatonie si inertie, mi-am zis de mii de ori ca nu am incercat destul si am recazut de mii de ori dupa ce am incercat.

Dar poate ca totul nu este decat o lupta impotriva mea si impotriva destinului. Si ca niciodata nu voi ajunge sa-mi fie mai bine atata timp cat voi ramane pe acelasi drum al luptei. Sunt la jumatatea vietii si traiesc totul intr-o ceata continua si ma razboiesc cu un inamic invizibil pe care uneori nici nu stiu cum il mai cheama. L-am strigat de multe ori depresie, l-am botezat apoi anxietate sociala, apoi l-am generalizat, l-am redus la neincredere ca apoi sa-l ridic iar pe culmile fricii paralizante.

Si poate ca eu nu sunt decat ca ea, ca mama. Si poate ca as putea sa traiesc in loc sa ma zbat in existenta. Poate , daca as renunta la drumul pe care sunt acum si despre care am crezut ca ca o data cu „vindecarea” altora va duce si la „vindecarea” mea. Poate daca continui pe el si teoriile despre expunere pana la extinctie sunt adevarate(pana acum nu au dus decat la crize paroxismale) voi intalni bucati din linistea pe care o caut.

Dar poate ca, din nou, eu nu sunt decat ca ea. Si frica si grijile si exagerarile si durerile nespuse si nestrigate ma vor urmari mereu. Indiferent ce as face. Si poate ca trebuie in sfarsit sa aleg drumul in care ele toate astea nu sunt asa de amenintatoare si devoratoare. Si sa le fac cumva sa lucreze o infinitezimala si pentru mine.

Da..vorbesc teorii si fac planuri si in realitate eu astept acum cu sufletul strans si nodul in gat telefonul urmator. Urmatoarea situatie care imi va mai lua ore din viata si ma va secatui in continuare de orice energie. In care ma voi intreba ce caut eu pe aceste drumuri? Si de ce toate alegerile au insemnat confruntare maxima cu frica? Si ca as da orice sa ies din cercul asta.

Da…teorii pe care acum nu stiu cum sa le transform in alte realitati. Si poate ca orice transformare tot aici m-ar duce, habar n-am.

Poate  sunt doar ca ea. Ca mama.