Dimineți în altă viață

94305.original-7282.jpg

Dimineți în care aş vrea să-mi întind oasele deja strâmbe pe patul de lângă fereastră şi să ascult. Să nu vad negrul cerului dar să aud picaturile cum cad unice sau se contopesc în cădere, lovind piatra deja obosită de ani. Să aud clipocitul care se succede la interval de fix 3 secunde. Să mă întreb dacă sunt trează sau visez , dacă e acum sau atunci, acum poate zeci de ani, într-un alt pat şi alta țară, cu alt suflet dar aceleaşi frici.

Şi să-mi amintesc, deşi nu mai ştiu de ce, că am numit ploaia prieten. Şi că niciodată nu m-am simțit mai bine decat în momentele acelei veri  în care ajunsă acasa după kilometri prin ploaie,  a-mi stoarce părul si hainele de apă era principala grijă. Şi că mă simțeam bine fără să-mi trebuiască un motiv.

Dar da, în altă viață, una de care am fugit sperând să las în urmă regrete şi neîmpliniri şi dureri şi să cred ín nebunia începuturilor. Încă nu ştiam că le urăsc aşa de tare. Şi diminețile. Posibil si ploaia.

Reclame

Noiembrie, la trecut

Etichete

, ,

LepidusMediumLightBlueAm abandonat scrierea în care vorbeam despre treziri şi în care  credeam că mă aflu în mijlocul uneia dintre ele. Este aşa departe de acest noiembrie încat o s-o păstrez în cel mai fericit caz pentru alți ani şi nu pentru alte luni.

Acum este despre caietul albastru care m-a atras din bibliotecă încă de acum o saptămână. Ca o premoniție pentru ceea ce urma. Stiam ca noiembrie va veni si că nu va fi blând. Credeam că ştiu ce înseamnă să-mi fie rau şi să mă doară sufletul în fiecare secundă, să nu scap de gânduri şi de temeri niciodată şi să simt apasarea continua. Credeam că ştiu ce înseamnă vinovăția.

Credeam că ştiu…ei bine şi în această privință m-am înşelat. Nu am ştiut până acum câteva zile, când totul , plecând de la motive justificate, a devenit paroxistic. Prima noapte am reuşit s-o trec cu ajutoare chimice, pentru cea de-a doua am refuzat.

Incerc să păstrez aparența de normalitate dar sunt departe de ea. Capăt pentru ganduri nu am. Cred ca asta va fi tortura mea pe veşnicie şi dincolo de ea şi sunt dispusă s-o accept. Singura condiție îmi este sa nu atingă până la distrugere viața altcuiva. Atât. Plecările voluntare sunt acceptate şi înțelese.

Am încercat să opresc gândurile la pragul patologicului fără a-l sări şi deşi eram tot timpul conştientă de apropierea lui , la fiecare 10 minute mai făceam câte un pas. Nopțile, paradoxal, cu excepția ultimei albe, au fost lungi şi calme. Într-unul din  intervalele dintre cele 10 minute, în care reuşeam cu greu să mă extrag din pat, am înghețat pe balcon contemplând o lună parcă desprinsă din cărțile lui Murakami, mirându-mă că există atâtea lumini şi viață în jurul meu.

Şi am avut iarăşi sentimentul că nu aparțin acestei lumi şi acestei vieți. Şi că dacă totul din jur nu m-ar atinge şi durea atât de tare m-aş îndoi de propria mea existență.