Cand confruntarea nu e singura cale

E o perioada in care s-a asternut tot mai multa tacere. O numesc asa pentru ca nu vreau sa-i spun resemnare. Nu am mai simtit nevoia sa scriu, sa vorbesc, sa ma intreb si sa nu gasesc raspunsuri nici in trecut si nici in viitor. Am simtit nevoia de concret si nu de generalizari si abstractizari ca cele de acum.

Disperarea si o anumita „revelatie” m-au impins iarasi catre paginile de aici. Fara nici o legatura cu trecutul, la 2000 km distanta si zeci de ani ca civilizatie, am simtit pentru cateva secunde mirosul cald de dispensar de tara, un amestec de umezeala, medicamente, clor si …frica.

Si mi-a incoltit ideea ca tot ce am facut dupa aceea, orice decizie,constienta sau inconstienta, persistenta nebuna intr-un domeniu in care probabil nu am ce cauta, a fost ca sa inving acea frica, sa inversez rolurile si sa incerc sa nu o provoc.

Acum 2 ani am avut pentru aproape 2 ani „sansa” de a iesi de pe acest drum si a ma regasi in altul. Dar convingerea absoluta ca doar infruntandu-mi fricile voi scapa de ele, convingerea ca abandonul ma face lasa, slaba  si mai mica decat ma simteam , dorinta de a „face bine” si sufletul care imi soptea ca vrand atat de mult sa fac bine, nu se poate sa nu iasa bine, toate astea m-au tinut aproximativ pe acelasi drum. Si m-au aruncat pentru acei aproape 2 ani intr-o depresie crunta, pe care am ascuns-o si am tratat-o asa cum stiam atunci. Si iar am tras de mine sa-mi infrunt fricile ca sa fac bine. Si trag in fiecare zi desi in fiecare zi raman tot mai putine parti din mine din care sa trag. Iar fricile sunt tot acolo, si mai mari , si mai reale si mai pregatite sa ma inghita cu totul in fiecare zi.

Si-mi dau seama ca in toate ecuatiile astea, asa cum fac intotdeauna, m-am considerat cantitate neglijabila. Si nu am pus niciodata semnul egalitatii intre a-mi fi bine si a face bine. Acum sunt convinsa ca sunt total dependente, e posibil doar sa fie prea tarziu.

Singurul lucru castigat din infruntari este faptul ca nu imi mai e frica sa renunt. Nu mai consider ca este absolut necesar sa lupt cu frica, nu ma mai intereseaza ce si daca as putea castiga, si imi spun ca trebuie sa existe si alte drumuri. Nu fara drica, nu fara riscuri ci doar drumuri fara paroxismele pe care le simt scum, fara sa trebuiasca sa ma inghiti la fiecare pas inca o pastila pentru a-l putea face pe urmatorul, fara sa uiti sa-ti traiesti propria viata, fara sa ai alte amintiri in afara acestei frici.

Si da, sunt convinsa ca pot ” face bine” si  in alt fel. Si poate asa ma voi face si eu, dupa mai bine de 30ani.  Doar ca pana atunci, daca va fi un atunci, o iau in fiecare zi de la capat cu lupta. Sau in fiecare noapte, ca acum.

Anunțuri

Adevărurile mele despre anxietate(continuare)

Etichete

, , ,

AAEAAQAAAAAAAAZBAAAAJDllOWI1ODQxLTc1ZGMtNDNhZi05ODkxLTBmZWVhNjI0OTAyNwWhat’s in my mind? Uneori nimic, gol, deşert înghețat. La mine frica şterge tot: capacitatea de a gândi, alte emoții, memorie, amintiri.
Sunt de fapt 2 persoane total diferite în acelaşi trup, una în absența fricii şi alta în prezența ei, când de fapt frica preia controlul.
Nici nu ştiu dacă rămâne doar instinctul de conservare în virtutea căruia acționez. Ştiu că mintea nu mi-e limpede şi trupul nu mă ascultă. Plus senzația de irealitate de atunci şi de fiecare dată când retrăiesc în amintire momentul.
Şi anxietatea nu te împiedică să te ajuți doar pe tine, te ține departe şi de toți cei pe care ai vrea şi ai putea să-i ajuți, legat în frânghii din care doar ai impresia că te zbați pentru a te dezlega. De fapt zbuciumul este doar interior, nu faci nimic, nu se vede nimic. Pari indiferent, plictisit, neinteresa(n)t. Iar ca să încerci să explici ca nu este aşa, stii bine ca iți lipsesc cuvintele.

Şi pierzi..nu doar o dată, nu doar oportunități sau senzații ci şi oameni şi ani. Te pierzi pe tine cel care erai înainte şi habar nu ai în cine te-ai transformat pentru că procesul e oricum irațional. Deschizi larg ochii câteodată şi ai impresia că doar ai clipit, dar de fapt s-au scurs zile şi săptămâni unele după altele, fără să poți face diferența între ele, fără să fi simțit în vreuna din ele că trăiesti. Eşti doar un corp din cand în când umblator care stă cu o sabie deasupra capului, cu inima strânsă şi cu tremur şi plâns în voce. Te târăşti fără a merge, respiri dar nu ai aer, mănânci dar nu te saturi, te gândeşti dar nu ajungi în nici un punct, vezi dar nu simți şi nu te bucuri. Eşti fixat doar asupra sabiei sau săbiilor şi asta e existenta ta. Existi. Nu trăieşti.

Şi pierzi din nou…