Etichete

, , ,


Cred ca multi dintre noi am pus intrebarea „de ce eu?” in diferite contexte si in legatura cu multe probleme, fie ele de sanatate sau nu.
La intrebarea „de ce eu cu anxietate?” raspunsurile nu sunt neaparat retorice dar nici nu exista un singur raspuns valabil. Implica un mers inapoi in cautarea cauzelor care nu sunt legate doar de evenimente critice din copilarie asa cum la prima vedere toata lumea are intentia de a judeca.
Eu nu am fost un copil agresat, parintii meu nu au fost violenti nici cu mine nici intre ei, nu au divortat, nu m-au abandonat,nu au fost obsedati de control sau supraprotectivi si nu au pus presiune pe mine sa obtin rezultate extraordinare in scoala-nimic din toate acele lucruri care ar fi putut sa aiba un impact asa traumatic asupra mea. Eu nici macar nu trebuia sa dorm la pranz,daca va imaginati? 🙂
Ce altceva din mediu ar fi putut contribui? Transferul mai mult sau mai putin constient, prin comportament, prin gesturi, prin vorbe de la parinti catre mine? Da, amandoi sunt niste persoane mai retrase dar modul lor de interactiune si de socializare nu a fost niciodata ca al meu acum, la nivel de anxietate sociala. Dovada mai stau inca alte doua persoane crescute in acelasi mediu care nu au absolut nici o problema in aceasta directie.

Deci pana acum nici una dintre aceste cauze nu se dovedeste a fi suficienta pentru a provoca o astfel de teama. Ar mai fi factorii psihologici care in cazul meu si-au facut treaba foarte bine,insa cum am ajuns la ei este o alta intrebare la care nu am raspuns. Intotdeauna am simtit ca nu sunt suficient de buna, desi nimeni, absolut nimeni in vremea copilariei mele nu mi-a spus ca nu sunt buna sau nu am facut un lucru suficient de bine. Gandirea asta a fost autoindusa, nu a fost inoculata si nu am scapat de ea nici acum. A existat mereu tendinta de a-mi vedea doar defectele, doar greselile si de a ma concentra pe ele si nu pe cum sa le depasesc, de a face comparatii care ieseau inevitabil in defavoarea mea. Si toate aceste lucruri in ciuda rezultatelor scolare bune si a opiniei familiei care m-a incurajat mereu. Nu m-am aratat niciodata prea entuziasmata de un rezultat, nu am reusit niciodata sa spun ceva de genul:”Am fost putin emotionata dar am reusit.Mi-a placut!” Atat infrangerile cat si reusitele le-am prezentat pe un ton neutru, cred ca imi era rusine cu amadoua, mi se parea ca nu merit reusita si ca dezamagesc cu infrangerea. Asa a inceput si a continuat eroziunea increderii in mine.

Si pentru ca am concluzionat cu alta ocazie ca anxietatea nu este determinata genetic in totalitate, este posibil ca acest comportament, acest pattern de gandire sa fie dezvatat, ceea ce se poate face prin asa numita terapie cognitiv-comportamentala. In urmatoarele luni intentionez sa urmez o astfel de terapie desi am reticentele mele in privinta eficacitatii ei. Evident,nu? 🙂

Anunțuri