Etichete

, , , ,


Stau si ma intreb cand a fost ultima data cand m-am simtit deprimata.Poate intrebarea corecta ar trebui sa contina un „nu”, deci cand a fost ultima data cand nu m-am simtit deprimata?
Cu un zambet amar pe fata constat ca nu-mi aduc aminte de un moment anume, ultimul an este intr-o ceata totala, s-au intamplat multe lucruri-unele pe care mi le doream,altele de care ma temeam, dar despre cum m-am simtit cand s-au intamplat nu am pastrat multe amintiri. Din pacate este valabil pentru multi ani din viata mea pe care am preferat sa-i „ingrop” adanc in minte.

Atunci cand nimic nu te bucura si nu te face sa zambesti din tot sufletul, cand urasti fiecare dimineata indiferent daca mergi la serviciu sau stai acasa, cand te chinui sa adormi in fiecare seara si te rogi sa nu mai visezi urat, cand vezi locuri atat de frumoase la care doar visai si te lasa rece…nu ai ce si de ce sa pastrezi amintirea si trairea(sau lipsa ei) pe care ti-o aduc.

Deci raspunsul ar fi undeva cu mai bine de un an in urma. Si imi este deja foarte clar ca nici anxietatea nu era la cote asa de ridicate ca acum, cred ca era undeva in stadiul de emotie.S-a transformat in emotie crescuta si apoi in anxietate in jurul unui examen-in acest moment identific eu retrospectiv.De atunci, desi examenul a trecut cu bine si eu am fost multumita de rezultate, nu am putut sa ma mai controlez.
A urmat la putin timp un job in care nu reuseam sa ma concentrez, greseam aproape de fiecare data, nu eram in stare sa iau decizii pe care functia mea le-ar fi impus, frustrari pentru ca o data ajunsa acasa si eliberata de tensiune vedeam ce era corect si nopti nesfarsite de „nu pot sa dorm”.

Asa a inceput depresia, din neputinta, din frustrare, din incredere scazuta in sine, din insomnie si oboseala. Asa au inceput diminetile de cosmar in care nu mai vroiam sa ma dau jos din pat, in care rostirea unui simplu cuvant reprezenta un efort imens. Continua si acum…chiar daca factorii declansatori nu mai sunt aceiasi. Am renuntat la job intr-o incercare de a gasi altul, un alt mediu mai potrivit si de a ma regasi pe mine, la 2000 de km distanta. Nu este decat de vreo 100 de ori mai dificil 🙂 .
Deci in acest episod care dureaza de mai bine de un an, cu debut lent, e adevarat, prima care a aparut a fost anxietatea. Ciudat este ca acum gasesc pentru amandoua o cauza comuna: lipsa increderii. In situatii sociale si in toate cele profesionale ma simt ca un scolar cu tema nefacuta si lectia neinvatata in fata celui mai sever profesor(minimalizand putin senzatia).
Dezorientarea si confuzia se agraveaza, este momentul luarii unei decizii-utimul ceas aproape si sunt la fel de nehotarata si mult mai speriata ca acum cateva luni.Nu stiu ce se va intampla…am avut 2 zile „bune” la rand saptamana aceasta,zile in care am reusit sa ma bucur de un buchet de flori si sa zambesc, chiar si sa port cercei..wow…momente in care aproape am fost eu.

Anunțuri