Etichete

, , ,


„Regrets, I’ve had a few
But then again, too few to mention.”

Imi doresc ca la sfarsitul acestui an sa pot spune si sa pot crede aceste vorbe.
Deocamdata regrete sunt multe si ma inec in ele, asa cum ma sufoca si imposibilitatea luarii unei hotarari.
Ma aflu in etape diferite ale sentimentului in functie de ceea ce regret. De exemplu pentru primul si singurul biletel de dragoste pe care l-am primit(o sa revin asupra subiectului) simt nedumerire si ma intreb de ce am facut gestul de a-l distruge. Probabil m-am speriat si am luat decizia pentru ca altceva nu stiam ce sa fac. Ma gandeam ca peste ani e posibil sa-mi para rau, dar mi se parea totul atat de in viitor incat eram convinsa ca inaintea sentimentului de regret va aparea uitarea. Din pacate asa am procedat cu multe amintiri, pornind de la caiete caligrafic scrise, desene pe care acum nu as mai fi in stare sa le fac asa de frumos, fotografii mai vechi si chiar mai noi. Pe cele din urma nu le-am distrus ci le-am lasat pierdute, ar fi trebuit sa depun mai mult efort pentru a le recupera.
Si daca tot sunt la capitolul regrete din copilarie, imi pare tare rau ca nu am pastrat revista pe care o infiintaseam si la care eram singurul scriitor, in lipsa altor persoane dornice de colaborare :-)) , dar si pentru ca nu aveam curajul sa spun ca am o astfel de preocupare. Eram mult mai creativa in acea vreme.
Regret ca nu m-am putut bucura de anii de liceu, ca am stat izolata si nu am facut eforturi de a comunica si de a ma integra.Tocmai de-asta imi aduc aminte doar franturi, cred ca din evolutie imi lipseste perioada de adolescenta.

Regretele cele mari insa, impreuna cu sentimentul de vinovatie apar ani mai tarziu, legate de luarea unor decizii ale caror consecinte ma urmaresc si acum, sau dimpotriva de neluarea lor si de lipsa de actiune.
Decizia cea mai importanta si cu repercursiuni asupra prezentului este legata de latura profesionala, am facut o alegere, avand la dispozitie multe optiuni, care imi pare acum ca fiind determinata doar de frica si nu de alte criterii ce ar fi trebuit sa tina de logica sau de pasiune. Am ales ceea ce parea in momentul respectiv calea cea mai sigura si lipsita de riscuri in care „pana si eu ma puteam descurca”. Nu m-am simtit niciodata confortabil cu ea si nimeni din jurul meu, in cunostinta de cauza fiind, nu a inteles-o. Parea o fuga de ceva si chiar asa cred ca a fost. Iar eu am ajuns sa ma simt izolata, facand ceva mult sub nivelul celor cu care la un moment dat fusesem la egalitate, ceva cu care nu am reusit sa ma ridic desi recunosc ca posibilitati ar fi fost. Si in legatura cu ele am regrete, dar tin mai degraba de o conditie medicala pe care in acele momente nu am fost suficient de hotarata sa o rezolv.
Acum, acea decizie ma tine tot aruncata intr-o margine de drum si desi am posibilitatea sa o schimb ma regasesc intr-o faza de anxietate care imi blocheaza orice actiune.

Un alt regret, surprinzator aparut sau poate doar constientizat asa tarziu este legat de lucruri materiale, ceea ce nu ma caracterzizeaza deloc. Am renuntat la ele intr-un proces de despartire-impartire sub pretextul ca sunt lucruri materiale si se pot reface oricand, si acum, dupa ani buni constat ca le-as fi vrut, ca le-am vrut de fapt tot timpul, ca fac parte din mine si ma reprezinta intr-un fel.

Vinovatia, atat de dureroasa intervine in raport cu ceilalti, cu cei care imi sunt dragi si pentru care in aceasta etapa din viata ar fi trebuit sa pot face mai multe. Sigur ca exista si in raport cu mine, ma simt vinovata pentru ca as fi putut face mult mai mult cu resursele pe care le-am avut, ma simt vinovata fata de persoana care inca mai exista in mine dar care nu poate iesi la suprafata si pe care am chinuit-o asa de mult, ma simt vinovata fata de persoana care as fi putut fi.
Din pacate aceasta vinovatie are si „calitatea” de a ma impiedica sa invat din experiente, simturile mele sunt atat de blocate incat nu reusesc sa ies din groapa in care pare ca ma adancesc.

Regretul continuu cu care traiesc este insa cel legat de lipsa de actiune, de inertia totala in care ma aflu, pe care le constientizez dar asist la ele ca un simplu spectator. Si face parte doar in ce priveste trecutul din categoria regretelor cu care trebuie sa traiesc, in ce priveste viitorul nu ar trebui sa mai existe. Incerc sa lucrez la asta in fiecare zi…chiar si acest text mi se pare un pas inainte.Timpul va spune adevarul.

Inchei cu niste vorbe care mi-au placut dintr-un discurs care priveste sentimentul de regret dintr-o alta perspectiva. Le pun aici asa cum o sa pun si discursul pentru ca as vrea sa imi amintesc din cand in cand de ele: „Scopul nu este să trăim fără regrete. Scopul este să nu ne urâm pentru că le avem.”

Anunțuri