Etichete

, , ,


awaken beyond
Cu masca. Cu multe masti in functie de publicul in fata caruia trebuie sa apar. Si cu cat apar mai des cu atat se intrezareste si chipul adevarat, chiar daca ma incapatanez sa-l tin in continuare ascuns.
Despre amploarea reala a anxietatii nu stie nimeni, cativa detin franturi ghicite sau recunoscute de mine in momentele in care ma simt foarte rau si caut ajutor cu orice pret, chiar si cu acela de a ma trada.
Si imi dau seama acum, ca pentru mult timp am tinut anxietatea in spatele depresiei, a fost paravanul care impiedica trecerea. Nimeni nu vedea si nu cauta dincolo de el. Iar pentru mine cred ca a fost o situatie convenabila, „secretul” era in siguranta.

Pare ca este mult mai usor sa te prezinti in fata familiei, a prietenilor, a societatii in general, cu o stare de tristete aproape permanenta, cu tacere si putine zambete, sa dai vina pe „am o zi proasta”, „sunt obosit”, „m-a suparat un coleg” sau cel mai frecvent „nu am nimic, asa sunt eu”.
Este o situatie oarecum acceptata, inteleasa si nu foarte judecata. Poate pentru ca multi o simtim si de aceea o toleram altfel. Poate pentru ca intotdeauna este apreciata ca fiind ceva temporar.

Nu este la fel de usor si in cazul anxietatii.
Nu poti da vina pe o zi proasta pentru ca nu esti in stare sa dai un telefon sau sa vorbesti cu seful.
Nu poti sa spui ca din oboseala nu ai deschis cand a sunat la usa.
Nu poti sa apui ca din cauza supararii nu poti trimite un C.V. sau merge la un interviu atunci cand esti fara serviciu.
In fata oamenilor nu prea ai justificari pentru un astfel de comportament, nu mai este la fel de acceptat sau de nejudecat. Sunt angoase pe care oamenii nu le pot intelege la altii pentru ca nu le cunosc la ei insisi.

Si atunci ce faci? Amani telefonul, amani discutia cu seful, totul pentru a pastra o oarecare urma de „normalitate”. Pentru ca atunci cand apari ‘normal” esti tratat la fel. Actiune si reactiune…
Si mergi mai departe pastrand aparentele desi in tine se desfasoara o lupta care face ca in fiecare zi sa ai mai putina incredere si sa te urasti si mai mult pentru incapacitate.
Pentru ambele de fapt, pentru incapacitatea de a vorbi si pentru cea de a iti depasi singur temerile si de a actiona.
Reusesti sa faci o parte din lucruri cu mult stress, cu multa lupta si din pacate, uneori, cu dorinta mare de a nu le mai face inca o data, chiar daca dupa infaptuire iti lasa o stare de bine. E ca si cum ai traversa un pod suspendat peste o prapastie, te bucuri ca ai ajuns la capat dar nu vrei sub nici o forma sa mai repeti experienta. Iar din urma ti se aseaza in fata alte poduri pe care le-ai lasat netraversate si te tot urmaresc.

Lupta in tacere nu mai este un raspuns si nici o solutie de la un anumit punct. Cand in fiecare zi amani, iti cauti scuze, te feresti , te izolezi si ai impresia ca nimeni nu o sa te inteleaga si nu o sa te accepte niciodata asa cum esti, atunci trebuie sa ceri ajutor. Pentru ca in momentul acela esti doar anxietate, depresie, frustrare, neputinta, vinovatie, dezamagire. Orice..dar nu esti TU.
Oricat de „incapabili” iti apar cei din jur, profesionisti sau doar prieteni, trebuie sa le acorzi o sansa. Pana la urma tu ai avut mai multe si nu ai reusit singur.
Impreuna poate va fi mai usor in lupta de regasire.

Anunțuri