Etichete

, ,


Am ramas blocata pe imaginea unei amenintari care a reinviat dureri ascunse dar care nu m-a surprins  atat de tare.  Dupa o lovitura esti pregatit oricand, la orice distanta in timp sa suporti alta? Deja intra in functiune „automatismul” „i will survive” , chiar daca nu mai conteaza cum?

 

 

Este depresia o scuza? Sau anxietatea? Si pana la ce punct poate fi acceptata de catre cei din jur? Sau poate ca termenul corect nu este „scuza” ci justificare sau circumstanta atenuanta. Indiferent de cuvantul folosit , pare ca eu am depasit limita tolerabilitatii si intelegerii uneia dintre putinele persoane care au habar despre starea mea reala. Inactivitatea, pasivitatea si amanarea cronica de care sufar au umplut paharul rabdarii si sustinerii. Am stat atat de mult pe loc si acum ma misc asa de incet incat orice pas pe care il fac, desi in unitatea mea de masura pare foarte mult , in exterior se calculeaza altfel.

Mie mi se pare ca inaintez, din afara se vede ca stau pe loc sau trag in jos tot ce este langa mine. Si astfel cei care pot, aleg sa se indeparteze si intr-un final sa plece definitiv. Ramane in urma lor tacere. Si lacrimi. Acuze doar cand plecarea se face pe ascuns si inlocuind motivul adevarat cu unul inchipuit, oarecare, subestimand chiar si cea mai mica urma de logica ce inca mai exista in mine.

Si raman doar eu cu mine. Un mine pe care nu-l vrea nimeni, nici macar eu. Un mine pentru care doar eu poate face ceva pentru a-l salva. Pentru care eu trebuie sa incep schimbarea pentru ca si altcineva sa poata participa la ea. Si atunci de ce ma revolt? De ce exista o particica din mine care asteapta sustinere neconditionata si mai presus de toate iertare? De ce dor atat de tare vorbele de abandon sau de ultimatum in conditiile in care si eu stiu ca ce am facut nu este suficient si nici daca voi putea face mai mult? Si  de ce durerea vorbelor nu ma mobilizeaza astfel incat sa nu mai ajung la durerea faptelor?

Sunt o inadaptata. Tocmai ce am citit ca stressul ar trebui sa reprezinte un factor de crestere si de dezvoltare a personalitatii, cumva pe principiul de a invata din greseli. Si cei carora le reuseste acest lucru au un comportament adaptativ…de unde rezulta si inadaptarea mea.

O sa reusesc vreodata sa salvez mai mult decat farame in ultima jumatate de ceas?

 

PS: melodia, ascultata la maxim si de nenumarate ori, chiar a ajutat la un anumit moment in timp…moment cu care cel de aseara avea sanse mari sa se asemene

 

Anunțuri