Etichete

, , , , , ,


M-a lovit dintr-o dată, la câteva săptamâni după ce am citit explicația în cartea lui Andrew Solomon „Demonul amiezei”. Da, și eu am citit-o și a fost ca și când eu aș fi săpat mai adânc după ințelesuri în interiorul meu. Pe măsură ce el formula ipoteze și găsea posibile explicații mă proiectam și eu în trecut.
Prima descoperire a fost că și la mine s-au instalat mai confortabil depresia şi anxietatea atunci când eu m-am liniștit. Cand lucrurile păreau să se aranjeze pe toate planurile, cand părea ca am depașit trecutul și sunt o alta persoană, mai puternică.

deep_waters_by_gmork-d3bddka

Cât de mult m-am inșelat! Atunci când mă credeam în forță, când ştiam că faptele mele nu mă reprezintă dar aveam senzația că sunt o formă de schimbare în bine, când mi se părea ca sunt în sfârșit ca toți ceilalți, că mă zbat, mă impun, mă arunc, lupt și mi-am depășit slăbiciunile…atunci am fost cea mai fragilă. Atunci s-au desprins și s-au rupt bucăți din mine, atunci oameni m-au rănit fără ca eu să mai simt ceva și i-am lasat. Pentru că trebuia cu tot prețul să merg înainte, nu? Atunci credeam că sunt atât de puternică încât am și iertat, am și uitat.

Descoperirea cea mai mare a venit însă la câteva zile distantă. Nu eram la prima lecție. Acum a fost a doua oară când depresia și-a facut casă în sufletul meu în perioada de liniște. Ba culmea, își instalase dinainte un prieten bun, anxietatea. Doar știa că e bine în suflet și găsește loc, așa cum găsise și în prima mea perioada de liniște de acum 4-5 ani.
Hmm..atunci habar nu aveam. Mă zbăteam în întuneric zi și noapte, deși în jur părea a fi lumina. La suprafată liniște, în adâncuri furtuna. A fost o lecție pe care nici nu am recunoscut-o. Atunci a fost cu siguranță consecința anilor de adolescența și de adolescență târzie. S-a instalat cand imi era în sfarsit bine. Atât de bine încât uneori pluteam prin casă, imi venea să dansez și să cânt, să mă uit în oglindă și să zâmbesc.
Dar a aparut și negru. Și sentimente despre care nu știam de unde vin. Și goluri și plânsete. Coșmaruri și neliniște. Nesomn și tristete. Frică și nepăsare. Și înafară totul era limpede, toți vedeau asta, cu o singură exceptie. „Avantajul aproapelui”, nu?

Am fost lăsată să zac, să mă descompun, de catre singurul om care avea idee ce-i cu mine. A închis ochii, a pășit rapid mai departe, nu s-a uitat niciodata în urmă și nu a zis niciodată „îmi pare rau”. Apoi a deschis ochii și a lovit, crud și puternic, de parcă eram de piatră și nu un om sfârșit. Nimeni nu e dator să ramană, nu conteaza câte promisiuni a facut în vremuri bune. Nu conteaza cât de mult am crezut sau a crezut în ele. Pentru el urmează oricum vremuri bune, nu? De-aia pleacă, banuiesc.

Și apoi meritam asta, nu? Atunci când nu poți aduce un zâmbet pe fața ta sau a altcuiva, când nu mai găsești resurse de motivație pentru tine deși pentru „aproape” ai adus mereu inspirație, când nu mai poți proiecta imagini luminoase despre un viitor comun…atunci meriți să fii abandonat, nu? Aşa am crezut mult timp. Nimănui nu-i plac oamenii trişti. Și am vazut în jur cum m-am priceput întotdeauna să-i modelez pe alții, să vin cu idei , dar la capitolul „EU” am fost repetentă. Paradoxal, nu?

M-am adunat într-un sfârșit, mi-am limpezit suprafețele și mi-am împins și mai în adâncuri furtunile. Atât de mult încat credeam ca au disparut de tot. Am confundat distanța lor cu lipsa.

A te uita cu atenție la tine în momente de liniște nu este o invitație la a ridica paharul de fericire și a-l cerceta de spărturi. Nu este nerecunostință. Pentru mine este o lecție pe care cred ca am învațat-o în sfârșit.