Etichete

, , ,


e2c42a9b6c5fcd29862562585b4a542c-d593lm7Anticipation Dissipation

În momentul în care ceilalți învață deja să spună „nu”, eu sunt la primii pași către „da”. Pentru că „nu” vine atât de frecvent și de natural cu teama, neîncrederea si tristețea care m-au însoțit pe rând sau în același timp. Am spus „nu” sub atâtea forme și de atâtea ori…mai întâi a fost „nu vreau”, apoi mulți, mulți ani „nu pot”, a urmat „nu știu”…și foarte des a fost „nu”, simplu, fără vreo altă explicație către ceilalți. În mine existau o mulțime, dar de unele mă rușinam să le scot înafară, de altele mă temeam, altele mi se păreau în zadar și toate mă frustrau imens.

Și cu toate acestea „nu” -ul meu a însemnat doar rareori  pesimism. E greu de înțeles acest lucru și pare o contradicție. Refuzul meu nu s-a bazat mai niciodată pe scenarii  negative de viitor. Trecutul era cel care mă ancora întotdeauna. Și deși îmi lipsește experiența care vine cu „da”-ul, puține lucruri nu am prevazut sau m-au surprins cu adevărat. Simțurile m-au înșelat rar și grav doar atunci când au fost înșelate voluntar și pregătit de catre alte persoane. Nu-i o scuza, evident,  erau și ele undeva între somn și veghe, când atenția este compromisă. Era un amestec de relaxare și nepăsare indusă de depresia în care reintrasem fară să știu.

Pierdute au ramas simturile și mult timp  după ce m-am înșelat. Nu mai aveam încredere în ele, mi se părea că nici așa necesare nu sunt și eram prea obosită de tot. Acum, am descoperit cu uimire și plăcere că au reaparut. Mi-a fost dor de mine în felul ăsta. Ceva însă s-a schimbat. Nu pot încă traduce în cuvinte, dar are legătura cu conștientizarea că anticiparea, oricât de „a mea” este și-a avut contribuția majoră la instalarea anxietații. O vreau înapoi, dar sub altă formă. Cea care să recunoască momentul DA și să-l accepte. Și să nu fie o singură evadare.

Dacă DA va supraviețui vârtejului nebun al anxietații, dacă nu se va pierde iar în tremurături și evitari…nu anticipez nimic.

Anunțuri