Etichete

, , , ,


the_quiet_voice_of_courage_by_rhiallom-d4rwlp7

The quiet voice of courage

…treci pe lângă oameni și nu le vezi fețele, te uiți în oglindă și-ți vezi chipul dar nu te mai identifici cu el. Chiar ai devenit altcineva. Cineva care privește în gol și în suflet și în oameni. Cu ochii secați de lacrimi către un tavan imaginar, pentru că nici macar pe cel din cameră nu-l mai vezi. Și pentru ce? Asta e întrebarea pe care și-o pun toți cei din jur, cunoscători sau nu, judecători sau nu. Nici nu mai ai răspunsuri. Nici pentru tine măcar. Nici întrebări nu-ți mai pui. Ce rost mai au? Nu fac decât să dezgroape alte stări, dorințe niciodată împlinite, încercări mereu ratate, ridicări nereușite, cercuri nesfârșite în care te învârți. Nu mai vrei nimic de la tine și nici de la ceilalți.  Trecutul, continuarea și nuanțele intermediare și le completeaza fiecare. Eu am așternut aici doar un colț de-al meu.

Mă dezlipesc puțin de acest autoportret deformat de durere. Ce văd în el mă face doar să închid ochii și să nu vreau să retrăiesc fiecare tușă din el. Văd în trecut depresie iar în viitor anxietate și epuizare. Acestea sunt capetele tunelului în care mă aflu. Și „the only way out is always through”. Prin anxietăti, prin fiecare minut în care trăiesc cu inima strânsă, cu trupul aplecat, cu amânări  care prelungesc agonia și golul către o ieșire care poate nu va veni niciodată. Măcar de-ar fi o stânca mare pe care dacă aș străpunge-o și aș ști că sunt eliberată. Dar nu-i așa usor, pentru mine nimic nu a fost ușor. Pentru fiecare fărâmă de libertate, pentru fiecare fărâmă de încredere , pentru fiecare fărâmă de speranță am muncit și am căzut și m-am ridicat și am luat-o de la capăt nici eu nu mai știu de câte ori. Pentru fiecare.

Și aș mai face asta de zeci de ori, poate și mai hotarâtă. Doar că acum, astazi, nu mai cred în schimbarea mea. Nu cred că voi mai fi vreodata liberă de frica. Și aici tabloul meu se schimbă. Urmează să pictez sau să fie pictat( în funcție de cât de imensă va fi frica și cât de anesteziantă oboseala) un alt colț ,conștient, în care să trăiesc cu anxietatea legată de mine. Pentru că am rămas făra amânări pentru urmatorii mulți ani încep să mă îndatorez în fiecare nouă dimineață, deși în fiecare seară hotarârea și rugăciunea mea se îndreaptă și către primirea curajului pentru a doua zi.

Poate la mine s-au epuizat resursele de încredere și curaj, de normalitate și energie, de putere și hotarâre. Poate le-am consumat mult prea devreme, poate nu le-am avut niciodată. Nici nu mai contează. Cum va arăta colțul de tablou peste un an? Cum pot ajunge eu cu tot cu anxietate, pe care am hotărât că o primesc lângă mine, să pictez in niște nuanțe apropiate de dorințe, dacă în fiecare zi nu fac decât să mă departez de ele? Stiți energia de care am vorbit în rândurile trecute…n-a supraviețuit prea mult…

Anunțuri