Stau iar în față acestei pagini goale care mă îndeamnă să-i pun un titlu. Și mă gândesc că în curând ajung la 1 an de când am așternut primul cuvânt public. De când am lăsat străini să citească mintea unei necunoscute și pe alocuri să se identifice cu ea. Oameni vin și oameni pleacă, sunt și ei în căutarea acelorași răspunsuri ca și mine.
Eu pentru acest an mă declar înfrântă. Nu știu cum va fi cu viitorul dar prezentul nu a schimbat trecutul, ba mai mult a început să se gândească la el ca la ceva imposibil, pe care nu știe cu ce forțe l-a trecut dar pe care simte că nu-l mai poate repeta.
Că experiențele, puține ce-i drept, aveau să întărească și nu să nască alte frici amplificate. Așa era gândirea pozitivă în mintea mea, doar că realitatea ține să mă contrazică de fiecare dată. Așa că încep să mă gândesc dacă proiectele mele cu început greoi din cauza fricii nu se vor opri de tot, nu se vor prăbuși și mă vor prăbuși se pe mine tot din cauza ei. Nu e gândire negativă, doar conștiință gândului și faptului că fiecare pastilă pe care am adăugat-o, fiecare speranța, fiecare încurajare, fiecare ceai, săritură, alegare, exemplu de se poate, exemplu de am putut….nu duc nicăieri decât înapoi.
Oare câte drumuri greșite există? Oare sunt iarăși pe unul dintre ele? Și dacă există vreunul bun pentru mine cu ce suflet să-l găsesc? Mintea mea nu are răspunsuri iar sufletul e epuizat de atâtea greșeli. Nu există echilibru și nici cale de mijloc. Totul pare o rătăcire fără sfârșit. Totul se sfârșește înainte de a începe iar eu nu mai am forțe nici s-o iau de la capăt nici să continui. Ceva e teribil de greșit, eu sunt teribil de greșită..poate iremediabil. Probabil că mâine îmi va părea rău pentru aceste ultime cuvinte…dar acum nu am aer pentru a scoate la suprafața altele.
