Etichete

, , , ,


fist_wall_by_mj30-d6umcor

Wall

Unde se duce puterea de a te bucura? De ce succesul îl privesc ca pe o întâmplare iar eșecul ca pe un obicei? Nimic nu are gust, iar când capătă e deja amar. Și poate n-ar fi nici o problemă dacă nu aș simți că mă otrăvește încet-încet. Moleculele fricii și tristeții iau locul celor deja bolnave ale încrederii și bucuriei. Presiunea din piept pare că nu mai dispare nici ea.

Sunt oare pesimistă când mă gândesc la viitor și mă pun pe mine cea de acum în diverse situații? Intenția cu care o fac nu este cea de a mă descuraja. Îmi fac planuri și-mi stabilesc scopuri, termene, deci cam tot ce face un om care are un orizont liber și-și dorește ceva. Lucruri care intră mai degrabă în definiția optimistului. Totul se întunecă însă când pun semnul de egalitate între mine cea din prezent și cea din viitor. Sigur că nu vreau să fac asta, sigur că mă gândesc la evoluție, la îmbunătățire, la experiență, la curaj. Dar deocamdată nu pot să cred (deși asta e dorință) că mă voi transforma în altceva, că va apărea semnul de inegalitate în care viitorul va fi mai mare decât prezentul.

Zbaterea mea e una fără prea multă acțiune. Dacă nu o pun la socoteală pe cea care are loc doar în mintea mea. Acolo lucrurile arată cu totul altfel…am alergat maratoane, am urcat munți, am avut vorbele și curajul să fiu eu, cu toate dorințele și puterile mele. În lumea faptelor, cea în care trăim toți, sunt cu totul altă persoană. Cred că de aceea am și spus aici, în mai multe rânduri, că nu mă mai recunosc. Pentru că prăpastia între ce gândesc și-mi doresc și ceea ce fac este mai mare că niciodată. M-am depărtat atât de tare de mine, încât, da, nu mă mai recunosc.

Așa că, deși am obosit îngrozitor de tare așteptând, tot mi-e teamă să mă mișc. Ambele mă sufocă atât de tare și nu pot să respir în nici un fel. Îmi este clar că singura soluție de găsi o gură de aer este să mă deplasez, în orice direcție, aproape că la starea de letargie în care mă aflu nici nu mai contează. Poate că orice ajută, poate că doar după sute de încercări voi afla ceva, sau doar ele sute adunate îmi vor umple în sfârșit plămânii cu aer și mintea cu gânduri limpezi.

Oh..și pare atât de simplu din exterior…chiar și mintea mea le percepe simplu uneori. Doar că atunci când faptele ar trebui să prindă viață, se așază în față zidul negru de nespart și neescaladat. Și în loc să se materializeze, totul se întoarce în mine și declanșează o altă implozie. Și după fiecare rămân tot mai puțină în față zidului…

Anunțuri