Etichete

,


unnamedO săptămâna în care am evitat ce nu era obligatoriu și alta în care am înfruntat din lipsă de mijloace de eschivare. Acum mă găsesc în fața monitorului și nu-mi găsesc literele și curajul pentru a trimite o întrebare către cineva. Toate-s vechi, nimic nou. Înfruntările nu mă schimbă și nici măcar promisiunile nu mă mai motivează. Și ele jucau un rol important în balanță, le făceam greu dar mă țineam de ele aproape cu orice preț. Acum au devenit un pretext pentru a salva aparențele, le simt false încă de când le rostesc. Hmm..în ce m-am transformat?!

Mă gândesc dacă să las cuvintele de mai sus. Să le șterg ca și cum nu ar fi adevărate sau  ca și cum le-aș refuza să mă reprezinte? Nu-mi plac, așa cum pe mine nu mă plac. Mă gândesc dacă îmi aduce vreun plus faptul că mă prezint la nesfârșit așa, alte zile, alte luni, aceeași eu, nici măcar cu alte frici mai justificate.

Am trăit în ultimele zile sub senzația lui „pot”. Vraja s-a destrămat puțin atunci când mi-am dat seama că pornesc așa de jos, încât pozitivul meu este aproape de linia zero a celorlalți. Nu m-a demotivat, m-a întristat  și mi-a dat iarăși senzația că nu mă mai cunosc. Că trăiesc într-o lume atât de limitată încât pic frecvent în capcana de a face raportările doar la nivelul meu. Ceea ce nu ar fi rău dacă nu ar trebui să trăiesc și în lumea celorlalți.

PS: Am trimis întrebarea dar nu am avut curajul să citesc răspunsul decât a doua zi. Și era doar ceva care s-ar rezuma la „ce mai faci?”.

Anunțuri