Etichete

, , ,


images

Cred ca e timpul…
Ma numesc Cristina si anxietatea si depresia imi sunt tovarasi chiar de pe vremea in care cuvantul acesta era obisnuinta.Nu-mi mai aduc aminte cum ne-am imprietenit si nici nu stiu sigur daca sunt niste prieteni mosteniti.
Stiu doar ca si dupa 30 ani de la momentul zero inca mergem tinandu-ne de mana.

Si acum cand stau linistita pe scaunul meu comod, in fata laptopului, am amintirea din clasa intaia a bancii de lemn din primul rand de la perete. Si simt cum se ridica si coboara banca din stanga mea, cea a colegei care isi agita degetele prin aer pentru a raspunde cat mai rapid intrebarilor. Iar eu ma simteam lipita de banca aceea, imi simteam gura inclestata si nu puteam rosti nici o silaba desi in minte aveam raspunsurile bune.

Daca un cuvant cu care sa definesc copilaria nu gasesc, pentru adolescenta si o buna parte din 20 spre 30 ani cu siguranta sumarul este singuratate.Si ea a consolidat pe bazele timiditatii si complexelor fizice constructia anxietatii de azi.

Am mai scris candva, centimetri in minus au facut diferenta, ca acest motiv este unul din samburii din care a incoltit si prins radacini depresia. Si a venit apoi liceul, cu imaginea fetei de la tara care nu avea curaj sa-si paraseasca banca in pauze pentru a nu fi vazuta. Cu veri nesfarsite in care prietenii imi erau in carti si in care nu vroiam ca somnul sa mai inceteze. Si in care ma gandeam la nesfarsit de ce trebuie si cum am ajuns eu sa fiu o „ciudata” , de ce nimeni nu ma accepta sau nu vrea sa ma cunoasca. De..nu eram inca in epoca de cablu a internetului pe ulitele satului, sa creez alte imgini pe nevazute.

Imaginea mea era la nesfarsit a unui copil de 14ani, nu m-am vazut sau simtit adolescenta, nu m-am indragostit si nu am suferit decat de singuratate in perioada aceea. Nici nu ma gandeam ca mi se poate intampla mie sau ca ma poate place cineva. Si nici nu cred ca m-au placut..cum ar fi fost posibil? Eu singura nu mi-am dat seama ca „iubeam” chiar si in secret fata de mine pe baiatul din scoala generala care imi trimisese biletelul de dragoste in alfabetul inventat. Nu stiam sa numesc sentimente pe vremea aia, stiam doar sa le simt. Si l-am identificat „doar” cu intarziere de 15 ani.

Ani mai tarziu am ajuns in Franta Parisului pe care pe vremea copilariei mi-l inchipuiam in nori, mi se parea ca are un nume pufos :). Si aici s-a dezlantuit in toate fortele anxieatatea care ma chinuise mai mult sau mai putin si pana atunci. Aici am simtit tremurul la fiecare zgomot si frica de a iesi din casa, saptamani intregi de plans in fiecare zi pe ascuns, neputinta ucigatoare de a-mi depasi conditia, m- am simtit mica, inutila si incapabila.

Si ce-am facut? M-am gandit ca n-ar fi o idee rea sa-mi schimb „cariera”( era poate si a ramas doar o fuga) si sa incerc sa ajut oameni cu aceleasi probleme ca si mine.
Hmm..daca sunt pe drumul cel bun..ghiciti inca o data. Nu ma vindec vindecand…cel putin nu deocamdata.

Anunțuri