Am urat casa si satul copilariei. Am urat peretii  ei usor coscoviti ,  strambi si ingalbeniti de fumul iesit din soba de lemne, pereti pe care mama incerca sa-i albeasca si sa-i indrepte putin in fiecare an. Am urat strada plina de praf in vara si in care intrai pana la glezne in noroi toamna. Acea strada de la un fel de margine de sat, pe „malul garlii” ,unde ocupatia principala era pescuitul fara permis si statul la soare. Si pe care eu ma simteam atat de singura.

Ma simteam captiva intr-o lume in care nu ma regaseam. Iar mai tarziu ma simteam inferioara si „ruda sau fata saraca de la tara” intr-o lume in care speram ca ma voi regasi. Singurul lucru care ma ajuta era faptul ca ma puteam pierde in anonimitatea marelui oras, desi de fiecare data ii intram pe porti cu inima stransa.

Am privit cu indiferenta sau am luat de-a gata linistea pe care acum o caut in toate directiile si nu o gasesc nicaieri. Nu ma incantau nici florile mijite de sub stratul subtire de zapada din martie, nici copacii albi de popcorn urias, nici lumina calda si proaspata de mai pe care nu o mai intalnesc acum de sub apasarea ploii vestice. Totul era atunci in zadar si prea putin pentru a-mi umple golul. Si paradoxal acum incerc sa umplu alt gol si planuiesc sa recreez atmosfera de care ma deziceam atunci. Viata e rotunda uneori. Sau doar imbatranesc pentru prima data.

Anunțuri