94305.original-7282.jpg

Dimineți în care aş vrea să-mi întind oasele deja strâmbe pe patul de lângă fereastră şi să ascult. Să nu vad negrul cerului dar să aud picaturile cum cad unice sau se contopesc în cădere, lovind piatra deja obosită de ani. Să aud clipocitul care se succede la interval de fix 3 secunde. Să mă întreb dacă sunt trează sau visez , dacă e acum sau atunci, acum poate zeci de ani, într-un alt pat şi alta țară, cu alt suflet dar aceleaşi frici.

Şi să-mi amintesc, deşi nu mai ştiu de ce, că am numit ploaia prieten. Şi că niciodată nu m-am simțit mai bine decat în momentele acelei veri  în care ajunsă acasa după kilometri prin ploaie,  a-mi stoarce părul si hainele de apă era principala grijă. Şi că mă simțeam bine fără să-mi trebuiască un motiv.

Dar da, în altă viață, una de care am fugit sperând să las în urmă regrete şi neîmpliniri şi dureri şi să cred ín nebunia începuturilor. Încă nu ştiam că le urăsc aşa de tare. Şi diminețile. Posibil si ploaia.

Reclame