Noiembrie, la trecut

Etichete

ganduri, Noiembrie, trecut

Am abandonat scrierea în care vorbeam despre treziri şi în care  credeam că mă aflu în mijlocul uneia dintre ele. Este aşa departe de acest noiembrie încat o s-o păstrez în cel mai fericit caz pentru alți ani şi nu pentru alte luni.

Acum este despre caietul albastru care m-a atras din bibliotecă încă de acum o saptămână. Ca o premoniție pentru ceea ce urma. Stiam ca noiembrie va veni si că nu va fi blând. Credeam că ştiu ce înseamnă să-mi fie rau şi să mă doară sufletul în fiecare secundă, să nu scap de gânduri şi de temeri niciodată şi să simt apasarea continua. Credeam că ştiu ce înseamnă vinovăția.

Credeam că ştiu…ei bine şi în această privință m-am înşelat. Nu am ştiut până acum câteva zile, când totul , plecând de la motive justificate, a devenit paroxistic. Prima noapte am reuşit s-o trec cu ajutoare chimice, pentru cea de-a doua am refuzat.

Incerc să păstrez aparența de normalitate dar sunt departe de ea. Capăt pentru ganduri nu am. Cred ca asta va fi tortura mea pe veşnicie şi dincolo de ea şi sunt dispusă s-o accept. Singura condiție îmi este sa nu atingă până la distrugere viața altcuiva. Atât. Plecările voluntare sunt acceptate şi înțelese.

Am încercat să opresc gândurile la pragul patologicului fără a-l sări şi deşi eram tot timpul conştientă de apropierea lui , la fiecare 10 minute mai făceam câte un pas. Nopțile, paradoxal, cu excepția ultimei albe, au fost lungi şi calme. Într-unul din  intervalele dintre cele 10 minute, în care reuşeam cu greu să mă extrag din pat, am înghețat pe balcon contemplând o lună parcă desprinsă din cărțile lui Murakami, mirându-mă că există atâtea lumini şi viață în jurul meu.

Şi am avut iarăşi sentimentul că nu aparțin acestei lumi şi acestei vieți. Şi că dacă totul din jur nu m-ar atinge şi durea atât de tare m-aş îndoi de propria mea existență.

Anunțuri

Despre anxietate , altfel

Etichete

Anxietate si empatie, Introvertire

Mi-am luat ca temă de gândire, conştient şi oarecum forțat, contraexemplul pozitiv. Ce vreau să spun exact? Ideea a pornit de la un discurs Ted Talk despre introvertiti, şi anume „Puterea introvertitilor”.
Am zâmbit de câteva ori involuntar în timp ce-l ascultam şi asta pentru că am regăsit nişte puncte comune în trecut şi opinii asemănătoare în prezent. Posibil că şi la mine povestea trăirii la extrem a fricii să fi început cu o introvertire care nu a fost validată de mediul în care trăiam , ci neînțeleasă şi văzută ca inadaptare şi slăbiciune sau eşec pe termen lung. Dar nu aici vroiam să ajung cu subiectul. Şi deşi discursul în sine nu mi s-a părut a fi unul superficial sau din clasa celor motivaționale fără substanță, l-am perceput inițial, după titlu,ca o incercare de a căuta şi aspecte pozitive acolo unde pentru majoritate dezavantajele sunt clare fără tăgadă. După mottoul  „orice medalie are şi reversul ei”.

Şi după asta m-am intors la mine şi la ale mele , căci cu siguranța au devenit complicate decât introvertirea. Şi m-am oprit ca de obicei la frică. Şi pentru că am scris de atâtea ori şi in atâtea forme ce şi cum am ajuns din cauza ei, m-am gândit să încerc să privesc cumva şi ce am devenit datorită ei.  Şi aici a început provocarea. Aduce frica , cea pe care o încadram în sfera patologicului şi pe care încercăm s-o tratam sub diverse forme, şi „avantaje” sau experienţe pozitive? Şi care sunt acelea?

Primul impuls (şi probabil şi urmatoarele zeci neînumarate ) este să spun ferm „nu”. Dacă nu cedez primelor impulsuri şi sap ceva (mult) mai adânc găsesc câteva răspunsuri. Sigur că nu sunt suficiente şi nu compensează anii , experiențele sau trăirile pierdute, este mai mult un exercițiu pentru a-mi dovedi că pot.

Deci să încep:

Izolarea cauzată foarte mult timp şi de anxietatea socială, m-a făcut să trăiesc foarte mult în lumea mea interioară şi în cea virtuală a cărților. Am descoperit deopotrivă cu personajele universuri şi am trăit galaxii de sentimente. M-am bucurat , am plâns sau am stat cu inima strânsă şi m-am intors din nou la ale mele. Iar bogația trăită prin ele şi capacitatea de introspecţie pe care am dezvoltat-o atunci sunt lucruri care mă definesc şi acum.

Am învățat să judec mai rar pe alţii şi să empatizez mai mult(poate prea mult, dar trebuie sa rămân în sfera pozitivului). Am învățat să citesc dincolo de gesturi şi de vorbe şi uneori să prevăd comportamente.

Am învățat să exersez răbdarea şi perseverența dincolo de limitele de care mă credeam capabilă şi pentru standardele mele şi pentru o persoană care urăşte începuturile , am luat-o de la capăt in multe privințe de neinumărate ori. Când suferi de anxietate eşti oarecum forțat, pentru ca păcătoase de amânare a confruntării te impinge într-un sfârşit către asta.

Chiar dacă i-am pierdut, am avut in jurul meu doar oameni frumoşi, anxietatea mi-a „permis” alegerea lor şi m-a protejat de întâlniri total nepotrivite pe care să le regret complet.

Cel mai mare plus rămâne totuşi faptul că prezența ei m-a facut sa îi apreciez atât de mult absența.

PS.  Deşi m-am forțat să-l citesc abia după ce am săpat după propriile mele idei, articolul din Times nu prea spune de ce ar fi aşa de bună anxietatea.