Adevărurile mele despre anxietate(continuare)

Etichete

Adevar anxietate, fara cuvinte, irational, pierzi oameni si ani

What’s in my mind? Uneori nimic, gol, deşert înghețat. La mine frica şterge tot: capacitatea de a gândi, alte emoții, memorie, amintiri.
Sunt de fapt 2 persoane total diferite în acelaşi trup, una în absența fricii şi alta în prezența ei, când de fapt frica preia controlul.
Nici nu ştiu dacă rămâne doar instinctul de conservare în virtutea căruia acționez. Ştiu că mintea nu mi-e limpede şi trupul nu mă ascultă. Plus senzația de irealitate de atunci şi de fiecare dată când retrăiesc în amintire momentul.
Şi anxietatea nu te împiedică să te ajuți doar pe tine, te ține departe şi de toți cei pe care ai vrea şi ai putea să-i ajuți, legat în frânghii din care doar ai impresia că te zbați pentru a te dezlega. De fapt zbuciumul este doar interior, nu faci nimic, nu se vede nimic. Pari indiferent, plictisit, neinteresa(n)t. Iar ca să încerci să explici ca nu este aşa, stii bine ca iți lipsesc cuvintele.

Şi pierzi..nu doar o dată, nu doar oportunități sau senzații ci şi oameni şi ani. Te pierzi pe tine cel care erai înainte şi habar nu ai în cine te-ai transformat pentru că procesul e oricum irațional. Deschizi larg ochii câteodată şi ai impresia că doar ai clipit, dar de fapt s-au scurs zile şi săptămâni unele după altele, fără să poți face diferența între ele, fără să fi simțit în vreuna din ele că trăiesti. Eşti doar un corp din cand în când umblator care stă cu o sabie deasupra capului, cu inima strânsă şi cu tremur şi plâns în voce. Te târăşti fără a merge, respiri dar nu ai aer, mănânci dar nu te saturi, te gândeşti dar nu ajungi în nici un punct, vezi dar nu simți şi nu te bucuri. Eşti fixat doar asupra sabiei sau săbiilor şi asta e existenta ta. Existi. Nu trăieşti.

Şi pierzi din nou…

Renuntare

 

Iar sunt goala de cuvinte sau cuvintele-mi sunt goale. Pentru ca sunt doar repetitii ale neputintei. Eu nu pot functiona in lumea asta si alta nu exista.
Si ma uit pe fereastra trenului care ma duce spre casa in fiecare zi si vad zambetul incantat si surprins al copilului de 2 ani care ne face tuturor cu mana fericit. Si-mi vine sa plang si sa rad in acelasi timp.
Si cred ca as vrea sa ma intorc la varsta aceea si sa raman acolo chiar daca nu am nici o amintire despre ea si nu stiu daca-mi era bine sau rau. Nu sunt un adult intr-un trup de copil, nici macar un copil intr-un trup de copil. Ma amagesc in niste lumi si cu niste lumi in care nu ma regasesc nici dupa zeci de ani de cautari. Mda…am ajuns sa vorbesc despre zeci, de jumatatea vietii cum o apreciaza unii in mod optimist, de o jumatate care a trecut pe langa mine si pe care am irosit-o.
Nu-mi pun sperante in cealalta jumatate, de fapt eu nu mai sper decat in ceea ce-i priveste pe ceilalti. Eu sunt pierduta de pe la 14 ani.