Despre anxietate , altfel

Etichete

,

timecoverMi-am luat ca temă de gândire, conştient şi oarecum forțat, contraexemplul pozitiv. Ce vreau să spun exact? Ideea a pornit de la un discurs Ted Talk despre introvertiti, şi anume „Puterea introvertitilor”.
Am zâmbit de câteva ori involuntar în timp ce-l ascultam şi asta pentru că am regăsit nişte puncte comune în trecut şi opinii asemănătoare în prezent. Posibil că şi la mine povestea trăirii la extrem a fricii să fi început cu o introvertire care nu a fost validată de mediul în care trăiam , ci neînțeleasă şi văzută ca inadaptare şi slăbiciune sau eşec pe termen lung. Dar nu aici vroiam să ajung cu subiectul. Şi deşi discursul în sine nu mi s-a părut a fi unul superficial sau din clasa celor motivaționale fără substanță, l-am perceput inițial, după titlu,ca o incercare de a căuta şi aspecte pozitive acolo unde pentru majoritate dezavantajele sunt clare fără tăgadă. După mottoul  „orice medalie are şi reversul ei”.

Şi după asta m-am intors la mine şi la ale mele , căci cu siguranța au devenit complicate decât introvertirea. Şi m-am oprit ca de obicei la frică. Şi pentru că am scris de atâtea ori şi in atâtea forme ce şi cum am ajuns din cauza ei, m-am gândit să încerc să privesc cumva şi ce am devenit datorită ei.  Şi aici a început provocarea. Aduce frica , cea pe care o încadram în sfera patologicului şi pe care încercăm s-o tratam sub diverse forme, şi „avantaje” sau experienţe pozitive? Şi care sunt acelea?

Primul impuls (şi probabil şi urmatoarele zeci neînumarate ) este să spun ferm „nu”. Dacă nu cedez primelor impulsuri şi sap ceva (mult) mai adânc găsesc câteva răspunsuri. Sigur că nu sunt suficiente şi nu compensează anii , experiențele sau trăirile pierdute, este mai mult un exercițiu pentru a-mi dovedi că pot.

Deci să încep:

Izolarea cauzată foarte mult timp şi de anxietatea socială, m-a făcut să trăiesc foarte mult în lumea mea interioară şi în cea virtuală a cărților. Am descoperit deopotrivă cu personajele universuri şi am trăit galaxii de sentimente. M-am bucurat , am plâns sau am stat cu inima strânsă şi m-am intors din nou la ale mele. Iar bogația trăită prin ele şi capacitatea de introspecţie pe care am dezvoltat-o atunci sunt lucruri care mă definesc şi acum.

Am învățat să judec mai rar pe alţii şi să empatizez mai mult(poate prea mult, dar trebuie sa rămân în sfera pozitivului). Am învățat să citesc dincolo de gesturi şi de vorbe şi uneori să prevăd comportamente.

Am învățat să exersez răbdarea şi perseverența dincolo de limitele de care mă credeam capabilă şi pentru standardele mele şi pentru o persoană care urăşte începuturile , am luat-o de la capăt in multe privințe de neinumărate ori. Când suferi de anxietate eşti oarecum forțat, pentru ca păcătoase de amânare a confruntării te impinge într-un sfârşit către asta.

Chiar dacă i-am pierdut, am avut in jurul meu doar oameni frumoşi, anxietatea mi-a „permis” alegerea lor şi m-a protejat de întâlniri total nepotrivite pe care să le regret complet.

Cel mai mare plus rămâne totuşi faptul că prezența ei m-a facut sa îi apreciez atât de mult absența.

PS.  Deşi m-am forțat să-l citesc abia după ce am săpat după propriile mele idei, articolul din Times nu prea spune de ce ar fi aşa de bună anxietatea.

Reclame

Cand confruntarea nu e singura cale

E o perioada in care s-a asternut tot mai multa tacere. O numesc asa pentru ca nu vreau sa-i spun resemnare. Nu am mai simtit nevoia sa scriu, sa vorbesc, sa ma intreb si sa nu gasesc raspunsuri nici in trecut si nici in viitor. Am simtit nevoia de concret si nu de generalizari si abstractizari ca cele de acum.

Disperarea si o anumita „revelatie” m-au impins iarasi catre paginile de aici. Fara nici o legatura cu trecutul, la 2000 km distanta si zeci de ani ca civilizatie, am simtit pentru cateva secunde mirosul cald de dispensar de tara, un amestec de umezeala, medicamente, clor si …frica.

Si mi-a incoltit ideea ca tot ce am facut dupa aceea, orice decizie,constienta sau inconstienta, persistenta nebuna intr-un domeniu in care probabil nu am ce cauta, a fost ca sa inving acea frica, sa inversez rolurile si sa incerc sa nu o provoc.

Acum 2 ani am avut pentru aproape 2 ani „sansa” de a iesi de pe acest drum si a ma regasi in altul. Dar convingerea absoluta ca doar infruntandu-mi fricile voi scapa de ele, convingerea ca abandonul ma face lasa, slaba  si mai mica decat ma simteam , dorinta de a „face bine” si sufletul care imi soptea ca vrand atat de mult sa fac bine, nu se poate sa nu iasa bine, toate astea m-au tinut aproximativ pe acelasi drum. Si m-au aruncat pentru acei aproape 2 ani intr-o depresie crunta, pe care am ascuns-o si am tratat-o asa cum stiam atunci. Si iar am tras de mine sa-mi infrunt fricile ca sa fac bine. Si trag in fiecare zi desi in fiecare zi raman tot mai putine parti din mine din care sa trag. Iar fricile sunt tot acolo, si mai mari , si mai reale si mai pregatite sa ma inghita cu totul in fiecare zi.

Si-mi dau seama ca in toate ecuatiile astea, asa cum fac intotdeauna, m-am considerat cantitate neglijabila. Si nu am pus niciodata semnul egalitatii intre a-mi fi bine si a face bine. Acum sunt convinsa ca sunt total dependente, e posibil doar sa fie prea tarziu.

Singurul lucru castigat din infruntari este faptul ca nu imi mai e frica sa renunt. Nu mai consider ca este absolut necesar sa lupt cu frica, nu ma mai intereseaza ce si daca as putea castiga, si imi spun ca trebuie sa existe si alte drumuri. Nu fara drica, nu fara riscuri ci doar drumuri fara paroxismele pe care le simt scum, fara sa trebuiasca sa ma inghiti la fiecare pas inca o pastila pentru a-l putea face pe urmatorul, fara sa uiti sa-ti traiesti propria viata, fara sa ai alte amintiri in afara acestei frici.

Si da, sunt convinsa ca pot ” face bine” si  in alt fel. Si poate asa ma voi face si eu, dupa mai bine de 30ani.  Doar ca pana atunci, daca va fi un atunci, o iau in fiecare zi de la capat cu lupta. Sau in fiecare noapte, ca acum.